Inspirată de tine,

De tot și de timp,

Am scris.

Am citit, am vegheat, am zâmbit și am încercat să înțeleg.

Un text ca oricare altul, care inspiră la tăcere și meditație,

de acum, atunci, ceva și cam atât.

Un tumult, o trăire sau mai multe, o confesiune scrisă, o nevoie.

Un scris întins pe multe rânduri, cu poftă și taste.

La un tot ieșit de nicăieri,

La un freamăt, o vorbă, o închipuire.

Fără judecăți și limite, a trecut un timp limitat.

Al momentului, al noului, al diferitului, al acceptării.

Cum mai scriu acum? Cum mai citești acum?

Prea brusc și fără să îmi spui,

Ai plecat.

O să vezi ce scriu inspirată de tine,

Și cred că o să zâmbești.

Deja este un gol, nu știu să îl definesc, dar îl simt.

O să îți spun ce mai fac, iar tu o să îți dorești să mă cunoști.

Acum doar gândul meu îți va răspunde, și tot de acolo, tu îmi vei mai scrie.

Ar putea fi citit printre rânduri și imaginat cu un limbaj decent.

Este greu de înțeles un limbaj blocat în traumă,

și este ușor să judec un interior captiv în neobișnuit.

Cu o detașare forțată scriu, acum și doar acum.

Și ai fi surprins sau nu, să citești.

Mai ales că te afli în aceste rânduri.

O să fiu zâmbitoare că am putut face asta,

și că am avut o contribuție.

Poate că doar îmi lipsești.